Speranţa mea şi a naţiunii mele moare ultima...
În fiecare an sentimentul patriotismului ne încearcă puternic în faţa celei mai glorioase zile din istoria naţiunii noastre, o zi fără de care întregirea acestui popor, sfâşiat de interese haine spiritului nostru, nu ne-am putea concepe astăzi prezentul şi mâine viitorul. A o asemui cu o zi la fel de intensă, însă extrem de dureroasă, nu poate fi decât ziua de 16 mai, o zi în care unul din plămânii noştri ne-a fost sfâşiat fără pic de fraternitate.
Dacă pentru o bună parte a clasei politice de ieri şi de azi această zi nu este decât un motiv de prozelitism, pentru generaţiile tinere a devenit o clipă de mândrie naţională, o zi în care Noi suntem, Noi vrem, Noi putem! Din cea mai semeaţă Biserică şi până în ultima cazarmă din ţară stindardul nostru şi gândul zboară către cei ce şi-au jertfit viaţa pentru propăşirea spirituală şi materială a României şi a acestui neam.
Este într-o astfel de zi atunci când le putem reaminti celor ce spun că noi am intrat în Europa că noi suntem în Europa, aici stăm de milenii şi de aici nu putem pleca decât exterminaţi de istorie... Iar istoria pare a ne fi fost aievea alături în clipele cele mai nefaste cu putinţă.
1 decembrie este o zi în care Fraţii noştri Masoni şi profani, surorile noastre, ocupă un loc de cinste în memoria colectivă a celor ce nu au uitat sacrificiul lor. Însemnătatea drapelului naţional trebuie să nu fie uitată atunci când acesta este arborat în Lojile noastre şi să ne amintească mereu de jurământul depus în faţa Altarului pentru Patrie!
Într-o astfel de zi doresc a ne exprima cele mai sincere gânduri fraterne faţă de românii din ţară sau de peste graniţele ţării, fie ele trasate corect sau greşit de condeiul istoriei. Într-o astfel de zi îmi amintesc mereu de faptul că Speranţa mea şi a naţiunii mele moare ultima...
Postări
