Alexandru Lahovary masonul

Prezentul material a fost preluat de pe website-ul de analiză geopolitică al ASAGRI, iar titlul original al lucrării este: "Diplomaţi români - Alexandru Lahovary". Un material de Alexandra Agiurgioaiei şi Cătălina Dânciulescu

Piaţa Lahovary de pe lângă Piaţa Romană. Câţi dintre noi ştim de ce se numeşte Lahovary, de unde provine acest nume? Doctrinar al conservatorilor, orator de talent, Alexandru Emanoil Lahovary joacă un rol de prim rang pe scena politică a României de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.

S-a născut la Paris în ziua de 21 decembrie 1855 sau 1856 fiind fiul lui Manolache (Emanoil) Lahovary şi al Olimpiei, a doua fiică a doctorului Apostol Arsache, un important lider conservator al primilor ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Copilăria a petrecut-o în Franța alături de fratele său, George. A urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris unde obţinea licenţa în 1877 ( „Jus Romanum. De actionibus empti et venditi. Droit Français. Des obligations du vendeur”) pentru ca trei ani mai târziu să devină doctor în ştiinţe juridice („Droit Romain. Des hypotheques tacites. Droit Français. De l’ hypotheque legale de la femme mariee”, L.Larose, paris, 1880).

Încă din perioada studiilor Alexandru Em. Lahovary devenea Ataşat supranumerar al agenţiei diplomatice de la Paris, în 1880 ajungând Secretar clasa a II-a al Legaţiei României din capitala Franţei. A rămas în această poziţie până în 1881, perioadă în care a colaborat îndeaproape cu Mihail Kogălniceanu, Ministrul României în Hexagon. Acest lucru a însemnat, aşa cum mărturisea chiar el într-o scrisoare din 19 august 1880, o “excelentă şcoală politică” pentru tânărul diplomat. După Paris au urmat şi alte posturi importante: şef al Diviziunii Consulare şi al Contenciosului în Administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine (1885-1886), Secretar clasa I la Sankt Petersburg (1886), apoi Şef al Diviziunii Politice a departamentului (1888-1889) şi Secretar General al acestuia (1889-1891).

În martie 1893 începe misiunea sa la Roma ca Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotentiar al României, unde rămâne până în 1899. Sarcina sa era de a informa Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti asupra situaţiei politice interne a Italiei, un bun exemplu fiind rapoartele din 1893 referitoare la criza financiară din 1896, determinată de înfrângerea armatelor italiene în Africa pe valea râului Adua. Alt moment important al misiunii sale la Roma a fost implicarea în problema “alegerii arhiepiscopului de Bucureşti şi încheierea unui concordat” în contextul audienţei acordate de Papa Leon al XIII-lea lui Nicolae Creţulescu din februarie 1894.

Pe 14 martie 1902, Ion I.C. Bratianu, Ministru ad interim al Afacerilor Străine în guvernul liberal D.A. Sturdza(1901-1904), îi solicita Suveranului într-o adresă oficială să desemneze pe Alexandru Em. Lahovary în funcţia de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar la Constantinopol, funcție pe care o deține până în anul 1906. În ultima decadă a lunii martie 1906 diplomatul român primea o înştiinţare din partea Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, al cărui titular în guvernul George Gr. Cantacuzino era Generalul Iacob Lahovary, că prin decretul regal din 22 martie 1906 era transferat la Legaţia de la Viena.

Alexandru Lahovary, ministrul român la Paris în 1916

A urmat apoi misiunea de la Paris ( 1octombrie 1908- 11octombrie 1917). În această misiune Alexandru Em. Lahovary a încercat pe cât posibil să faciliteze propaganda culturală românească în Franţa. Sunt semnificative în acest sens epistolele ce i le adresa Titu Maiorescu, Ministrul Afacerilor Străine în guvernul Petre P.Carp (1910-1912), în ianuarie, martie şi aprilie 1911, prin care îi solicita să facă diligenţele necesare pentru publicarea unor articole despre România în Le Temps sau în Journal des Debats. De asemenea, diplomatul s-a implicat şi în stabilirea unor contacte între oameni de cultură români şi francezi (Constantin I. Istrati şi Saint Leger sau Rene Moulin).

În vremea neutralităţii României, Alexandru Em. Lahovary s-a dovedit un pro-antantist convins. Această opţiune l-a determinat pe reprezentantul guvernului de la Bucureşti să se implice în toate acţiunile care priveau o atare atitudine din partea României, indiferent că era înainte ori după momentul intrării României în război. Totodată, a fost conducătorul Comitetului de asistenţă al Crucii Roşii române în vremea Primului Război Mondial.

Ultima misiune diplomatică a lui Lahovary a avut loc în Italia în perioada 2 decembrie 1917- 1 februarie 1928. S-a implicat întru totul în acţiunea de înfiinţare a Şcolii române de la Roma. După ce a obţinut votul în Parlament în august 1920, instituţia a început să funcţioneze în 1922.

Pe parcursul întregii sale cariere diplomatice obține numeroase distincții și decorații precum: “Legiunea de Onoare” în grad de cavaler (Paris, 1881), “Steaua României” (București, 1882), “Sf Stanislas” clasa a II-a şi “Sf Ana” clasa a II-a (Rusia, 1883), “Sf Alexandru” în grad de mare ofiţer (Bulgaria, 1886), “Franz Iosef” cu mare cruce (Austro-Ungaria, 1891), “Osmanie” cu mare cruce (Imperiul otoman, 1903), “Coroana de Fier” cu mare cruce (Austro-Ungaria, 1906), “Steaua României în grad de mare ofiţer (București, 1905), “Isabella de Castilia” cu mare cruce (Spania, 1909) și “Legiunea de Onoare” în grad de mare ofiţer (Franta, 1917).

În anul 1928 diplomatul român şi-a încheiat activitatea şi a fost “pus în poziţiune de retragere din oficiu pentru limită de vârstă, spre a-şi regula drepturile la pensie”. La o lună după, a devenit Preşedinte al Consiliului Superior Diplomatic, fiind apoi numit tot ca o recunoaştere a experienţei sale considerabile, membru în comisiile permanente de conciliaţiune pe care tratatele României cu Spania şi Portugalia( 1928), cu Statele Unite ale Americii(1929), respectiv cu Olanda(1930), le instituiseră. În anii 1930 fostul diplomat s-a aflat printre colaboratorii prestigioasei publicaţii Revista Fundaţiilor Regale.

S-a stins din viaţă în anul 1950, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din București.

Sursă: www.geopolitics.ro